Toți facem greșeli când vorbim cu copiii, adolescenții și nu numai.
Suntem într-un fel un produs al trecutului nostru. Cu siguranță nu suntem prizonieri ai trecutului, dar nu putem nega influența experiențelor trecute asupra noastră. Nu de puține ori tindem să vorbim cu cei din jur așa cum s-a vorbit cu noi sau, din contră, încercăm din răsputeri să facem complet opus (mai ales atunci când considerăm că tratamentul pe care l-am primit noi nu a fost potrivit).
Dar de cele mai multe ori, singurul reper pe care îl folosim suntem noi înșine, fără a ne mai gândi că nevoile celorlalți pot fi complet diferite de ale noastre. „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, deseori cu corolarul „Dacă mie îmi place, îți place și ție”, este o vorbă românească foarte bună în intenții. Și de cele mai multe ori, respectând un asemenea îndemn, relațiile noastre cu ceilalți sunt armonioase. Dar dacă ceea ce nouă nu ne face plăcere, pe alții îi ajută? Sau din contră, ceea ce nouă ne place, pe alții îi încurcă?
Modul în care vorbim cu ceilalți, dar mai ales cu copiii poate avea o influență foarte mare asupra acestora – poate încuraja sau poate descuraja. O comunicare eficientă presupune înțelegerea și acceptarea sentimentelor și părerilor celorlalți. Nu înseamnă să fim de acord cu ele, ci doar să le acceptăm. Comunicarea eficientă evită inducerea unui sentiment de amenințare în interlocutor– amenințarea statutului, autonomiei, sentimentului de control – doar câteva din nevoile sociale umane de bază.
Vorbeam în titlul acestui articol de greșelile de comunicare pe care toți le facem într-o oarecare măsură. Pentru că vrem să păstrăm accentul pe relațiile profesor – copil vom folosi un exemplu din viața de școală de zi cu zi.
Cosmin este un elev de clasa a IX-a foarte încântat de faptul că a reușit să intre în echipa de baschet a liceului. Știa că liceul în care vroia să intre avea una dintre cele mai bune echipe de baschet și își dorea foarte mult să joace aici. Cosmin se duce la primul antrenament plin de entuziasm și după vreo 20 de minute de joc, antrenorul îl trage de-o parte și îi spune că a fost scos din echipă. Cosmin pleacă foarte dezamăgit, iar pe hol se întâlnește cu diriginta căreia îi povestește întreaga întâmplare.
Care sunt câteva din răspunsurile pe care diriginta le poate oferi și care ar fi putea fi efectul lor asupra lui Cosmin:
„Te superi degeaba. Nu o să se termine acum lumea că ai fost dat afară din echipă. Uită de asta și nu te mai gândi” – Negarea sentimentelor, care mai mult îl descurajează sau înfurie pe Cosmin (”Nu-mi spuneți cum ar trebui să mă simt și ce ar trebui să gândesc!”).
„Asta e, nu ai ce-i face. Viața nu e întotdeauna dreaptă, va trebui să te obișnuiești cu asemenea lucruri și să înveți să le faci față.” – Cosmin se simte neînțeles. Plus, reacția filozofică a dirigintei nu-l ajută cu nimic acum – „Da, o fi viața nedreaptă, dar acum nu mă interesează asta!” sau „Nu-mi spuneți ce ar trebui să fac!”, își poate spune Cosmin.
„Nu trebuie să lași asemenea lucruri să te doboare. Încearcă să intri în altă echipă.” – Oferirea de sfaturi (”Da, sigur! Chiar nu cred că veți înțelege vreodată ce înseamnă asta pentru mine.”)
„De ce crezi că te-a eliminat din echipă? Ceilalți erau mai buni decât tine? Ce-o să te faci acum?” – Interogare (”Numai la întrebările astea nu am eu acum chef să mă gândesc.”)
„Încearcă să privești lucrurile și din prisma antrenorului. El vrea să formeze o echipă puternică. Gândește-te ce greu îi este și lui să decidă cine să rămână și cine să stea.” – Apărarea celeilalte persoane (”Bine că luați partea oricui altcuiva, mai puțin pe a mea nu.”)
„Vai, ce rău îmi pare! Săracul de tine. Ți-ai dorit atât de mult să intri, dar asta e, se pare că nu ai fost suficient de bun. Acum o să afle toată lumea. Cred că îți vine să te ascunzi de rușine.” – Milă (”Sunt un ratat.”)
„Poate, de fapt, nu te-ai implicat niciodată cu adevărat în teren și asta s-a văzut. Probabil, în subconștientul tău, nici nu doreai să rămâi în echipă, așa că ai ratat intenționat” – Psihologie diletantă (”E ultima oară când îi voi mai spune ceva.”)
În toate aceste situații, Cosmin simte că i-au fost negate sentimentele, că i se țin predici, că i se dau indicații, că nu este înțeles, că este interogat, că i se oferă soluții pe care momentan nu le dorește, făcându-l să se îndoiască de propriile sentimente, să se simtă și mai descurajat, frustrat și uneori, chiar înfuriat.
Aceasta este o situație ipotetică, dar nu este foarte departe de situațiile de zi cu zi cu care ne întâlnim în interacțiunile noastre cu copiii, adolescenții și în general, cu cei din jur. Există mai multe moduri de a-i transmite unei persoane că o înțelegem și că o acceptăm, multe având la bază reflectarea.
Un răspuns posibil care ar fi putut fi oferit lui Cosmin ar putea suna așa:
„—Ce șoc și dezamăgire pentru tine să afli că ai fost eliminat din echipă, tocmai când erai deja sigur și te bucurai atât de tare că faci parte din ea.
—E adevărat, ar putea răspunde Cosmin. Nu mi-a venit să cred cănd am auzit și sunt foarte dezamăgit. Mi-am dorit atât de mult și chiar m-am pregătit mult.
—Simți că efortul tău nu a fost răsplătit cum se cuvine.
—Da! Și nici nu știu exact de ce am fost dat afară. Acum chiar nu știu ce să fac!
—Te-ar ajuta să înțelegi mai bine motivele pentru care ai fost eliminat. Crezi că acest lucru ar putea fi de folos.
—Exact. Cred că voi aștepta după ore și voi merge la antrenor să-l întreb ce nu a fost bine. Măcar așa voi ști ce pot face mai departe.”
Acesta este doar un mod în care ar fi putut decurge discuția cu Cosmin. Doar fără a-l judeca, fără a da sfaturi și arătând că înțelegem sau vrem să înțelegem cu adevărat cum se simte, îl putem ajuta pe Cosmin să-și găseasca propriile soluții pentru a face față situației și a merge mai departe.
Această serie de articole a pornit din ideile și exemplele care ne-au plăcut prezentate de către Adele Faber și Elain Mazlish în Comunicarea eficientă cu copiii (Acasă și la școală) – ed. Curtea Veche, București, 2013
