Rezolvarea problemelor emoționale ale copiilor poate părea, la prima vedere, o sarcină în plus pentru profesori. „Când să mai am timp să mă ocup de problemele fiecărui copil când trebuie să predau, să planific lecțiile, să corectez lucrările sau să mă pregătesc pentru diferite ședințe și conferințe?”

Dar, de multe ori, timpul investit în înțelegerea problemelor reale ale copiilor duce de fapt la creșterea perioadelor de timp menite tocmai procesului de predare și învățare. Copiii se vor concentra mai bine, vor fi mai calmi, mai interesați, mai entuziaști, diminuându-se considerabil timpul alocat rezolvării conflictelor din clasă. Odată ce nevoile lor emoționale sunt rezolvate, copiii vor avea mintea mai liberă pentru a gândi și a învăța.
Vorbeam într-un articol trecut despre greșelile comune pe care le facem în comunicarea cu copiii – negarea sentimentelor, oferirea de sfaturi și soluții, mila, interogarea, apărarea celorlați, citirea unor intenții ascunse bănuite de noi sau psihologia de duzină.
Care ar putea fi alternativele?
În locul negării sentimentelor (descurajarea elevului), putem traduce sentimentele în cuvinte (sentimentele negative ale copilului sunt identificate și acceptate, copilul fiind încurajat să continue să se implice).

Exemplu 1 – Negarea sentimentelor
Exemplu 2 –Traducerea sentimentelor în cuvinte

Elev (E): Ce prostie de poveste!

Profesor (P): Eu cred că este foarte interesantă.

E: Nu-mi place deloc să citesc.

P: Dar nu-i adevărat, am văzut că citești foarte bine.

E: Are prea multe cuvinte.

P: Nu mai căuta scuze, cunoști toate cuvintele!

E: E prea greu.

P: Măcar dacă ai încerca. Doar lenea te împiedică.

Elev (E): Ce prostie de poveste!

Profesor (P): Înseamnă că ceva nu-ți place în poveste.

E: E plictisitoare. Cui îi pasă ce face Jane la țară?

P: Ah, deci nu te interesează personajul.

E: Nu. Dar mi-a plăcut ultima poveste pe care am citit-o. Cea cu dragonul și băiatul.

P: Am impresia că preferi basmele.

E: Daa. Așa cred și eu. După ce o termin pe asta o să-mi mai iau o carte cu dragoni.

P: Te ajut eu să alegi o carte frumoasă, atunci când vom merge la bibliotecă.

În locul criticilor și a sfaturilor (elevul nu își mai poate găsi singur soluția sau nu își va mai asuma responsabilitatea)…putem accepta sentimentele printr-un cuvânt sau un sunet (”Ah”, ”Îhî”, ”Aha”, ”oh”) sau accepta și reflecta dorințele copilului (îi dăm elevului oportunitatea de a se concentra asupra problemei și de a o rezolva, poate, singur).

Exemplu 1 – Critici și oferirea de sfaturi
Exemplu 2 –Acceptarea sentimentelor printr-un cuvânt sau sunet (Ascultarea activă-contact vizual, limbaj paraverbal și nonverbal)

Elev (E): Elev (E): Mi-am pierdut cheia de acasă!

Profesor (P): Iar! Unde o țineai?

E: Aici, în buzunar!

P: Nici nu mă miră. Ți-am spus și data trecută că buzunarul nu este suficient de adânc.

P:Și dacă nu v-aș fi spus tuturor în pauză să nu vă mai zbenguiți atât! Dar se pare că eu vorbesc, eu aud. De asta ai pierdut cheia.

E: Ce-o să-mi facă mama…

P: Pe bună dreptate. Iar va trebui să vină special pentru tine de la seviciu să-ți deschidă ușa.

P: Lasă acum, că nu e sfârșitul lumii. Du-te și verifică la obiecte pierdute, poate e acolo.

P: Dar pe viitor, fii mai atent.

E: Ce prost sunt…

Elev (E): Mi-am pierdut cheia de acasă!

Profesor (P): Oh?

E: O aveam aici în buzunar. Cred că mi-a căzut când mă jucam cu Andrei.

P: Mmm…

E: E a doua oară săptămâna asta. Ce-o să-mi facă mama….

P: Îhî…

E: Îl întreb pe Andrei dacă pot sta la el până vine mama.

E: Și de acum înainte, cred că o să-mi leg cheia de gât.

P: Aha!

Această serie de articole a pornit din ideile care ne-au plăcut și care ni s-au părut utile prezentate de către Adele Faber și Elain Mazlish în Comunicarea eficientă cu copiii (Acasă și la școală) – ed. Curtea Veche, București, 2013



Tags: