Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

Într-o zi, iepurele îl întâlni pe arici şi-i spuse:

Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi-s strâmbe şi se cam împleticesc.

Ariciul se supără:

—Degeaba râzi; picioarele mele strâmbe sunt mai iuţi decât ale tale cele drepte. Să trec numai o clipă pe-acasă şi-apoi să ne luăm la întrecere!

Ariciul trecu pe acasă şi spuse neveste-sii:

—Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm la întrecere, ca să se vadă care dintre noi aleargă mai repede.

Se vede că ţi-ai ieşit din minţi! îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute la picior, iar labele tale sunt strâmbe şi parcă tocite.

O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte, spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi-oi spune eu. Hai la câmp!

Sosiră pe arătură; ariciul îi spuse nevesti-sii:

—Tu ascunde-te la capatul ăsta de brazdă, iar iepurele şi cu mine vom porni din capătul celălalt; când iepurele îşi va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de plecare; iar când va sosi el la capătul dinspre tine, ieşi de după brazdă şi spune-i:

—De când te aştept! N-o să te poată deosebi de mine şi va crede că sunt eu.

Nevasta ariciului se ascunse după brazdă, iar ariciul şi iepurele o luară la fugă din capătul celălalt.

Când iepurele îşi luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de plecare şi se ascunse. Iepurele sosi în goană mare la capătul celălalt al brazdei: şi, ce să vezi! – nevasta ariciului aştepta acolo. Când îl zări pe iepure, îi spuse:

—De când te aştept!

Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi se gândi: „Mare minune! Cum de m-a întrecut?”

Dacă-i aşa, spuse el, hai să mai alergăm o dată!

Iepurele o luă înapoi cât putu mai repede, ajunse la celălalt capăt şi, ce să vezi! – ariciul era acolo.

—Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt de mult aici.

„Ei  minunăţie! – se gândi iepurele – doar am fugit straşnic, cum de m-a-ntrecut?”

Hai să mai alergăm o dată, acum  nu mă mai întreci.

—Hai!

Iepurele fugi de-i scăpărau călcâiele, însă degeaba! Ariciul şedea în faţa lui şi-l aştepta. Şi aşa a tot fugit iepurele, dintr-un capăt în altul, până i s-au sleit puterile.

În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că de acum înainte nu va mai înfrunta pe nimeni.

O poveste de Lev Tolstoi, scriitor rus (1828-1910)