Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

(…) Am avut odată nenorocul (…) să fiu făcut prizonier de război. Iar mai pe urmă am fost vândut ca rob, ceea ce a fost şi mai rău, deşi la turci era un lucru obişnuit.

În această stare de umilinţă treaba ce mi s-a dat de făcut nu era atât de grea şi de amară, pe cât de ciudată şi de neplăcută. Trebuia să scot în fiecare dimineaţă la păşune albinele sultanului, să stau să le păzesc ziua întreagă, iar seara, să le aduc înapoi, la stupi.

Într-o seară, băgai de seamă că lipseşte o albină. Dar numaidecât zării doi urşi care, atraşi de miere, se năpustiseră asupra bietei zburătoare, voind s-o sfâşie. Şi pentru că în afară de securea de argint, pe care o purtau toţi grădinarii şi plugarii sultanului, nu aveam altă armă la mine, zvârlii securea după cei doi tâlhari, ca să-i pun pe fugă. Şi, aşa, eliberai sărmana albină. Dar din nefericire zvârlisem securea cu atâta putere, încât ea zbură în sus şi nu încetă să urce până nu ajunse în lună. Cum s-o iau de acolo? Unde să găsesc pe pământ o scară cu ajutorul căreia să-mi redobândesc securea?

Noroc că îmi adusei aminte tocmai că bobul turcesc creşte grozav de repede şi atinge înălţimi uimitoare. Sădii îndată un astfel de bob, care crescu, într-adevăr, până ce îşi prinse cârceii de unul din coarnele lunii. Atunci începui să mă caţăr nestingherit spre lună, şi ajunsei teafăr sus. Dar n-a fost deloc uşor să-mi găsesc securea de argint, acolo unde toate lucrurile strălucesc ca argintul; în cele din urmă o găsii într-o grămadă de uruială şi păiş.

Când s-o pornesc înapoi spre pământ, ce-mi văd ochii? Dogoarea soarelui uscase în răstimp bobul şi mi-era cu neputinţă să mai cobor pe el. Ce era de făcut? Îmi împletii o funie, cât putui mai lungă, din păiş, o legai de unul din coarnele lunei şi pornii pe ea în jos. Cu dreapta mă ţineam agăţat de funie, iar cu stânga mânuiam securea. După ce alunecam o bucată, retezam funia rămasă deasupra mea şi-o înnădeam la capătul de jos. În felul acesta izbutii să cobor frumuşel la pământ. Tot tăind şi înnădind funia, o întinsei cât putui mai bine, aşa fel că ea mă scoase în cele din urmă deasupra moşiei sultanului.

Mă aflam încă la vreo câteva mile deasupra pământului, sus, printre nori, când funia se rupse deodată şi eu mă prăbuşii cu atâta iuţeală, încât îmi pierdui cunoştinţa. Căzând de la o înălţime atât de mare, trupul meu făcuse o groapă în pământ, adâncă de cel puţin nouă stânjeni. În cele din urmă, îmi revenii în simţiri.

Nu era însă chip de ieşit din groapă. Dar ce nu face omul la vreme de nevoie?! Îmi săpai cu unghiile, care erau destul de mari, un fel de scară şi ajunsei astfel cu bine la lumina zilei.

Cu mintea coaptă de pe urma grelelor mele încercări, mă pornii cu mai multă chibzuinţă să stârpesc urşii care se dădeau bucuroşi la albinele şi la stupii mei.

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger