Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

V-am mai povestit cândva, domnii mei, despre o scurtă călătorie pe care am făcut-o în lună, unde m-am dus să-mi caut securea de argint. De atunci am mai fost încă o dată acolo, dar într-un fel mult mai plăcut. De data asta am stat îndeajuns ca să mă pot informa temeinic despre o mulţime de lucruri pe care vi le voi descrie pe cât îmi va îngădui memoria.

Unei rude de-ale mele mai îndepărtate îi intrase în cap un gărgăune, cum că trebuie să existe neapărat un neam de oameni care să se asemene ca mărime cu acei, zice-se, întâlniţi de Gulliver în Regatul Brobdignag. Pentru a-l descoperi, ruda mea a pornit într-o călătorie de studii rugându-mă s-o întovărăşesc. Întrucât mă priveşte, n-am crezut niciodată în poveştile astea. Mi s-au părut totdeauna basme şi am fost tot atât de puţin convins că s-ar afla pe undeva o ţara numită Brobdignag, pe cât sunt de convins că ar exista Eldorado. Dar omul avea de gând să mă facă moştenitorul lui, aşa că-i eram oarecum îndatorat.

Aşadar, am sosit cu bine în Mările Sudului, fără a fi întâlnit ceva mai de seamă, despre care să-mi pot aminti, în afară de nişte bărbaţi şi câteva femei ce zburau dansând un menuet prin văzduh ori făcând tot soiul de acrobaţii şi alte fleacuri de acelaşi fel.

În a optsprezecea zi a călătoriei, tocmai când treceam prin faţa insulei Otaheiti, se iscă un uragan care ne luă corabia pe sus, ridicând-o la cel puţin o mie de mile deasupra mării şi purtând-o vreme îndelungată prin văzduh. Mai apoi, un vânt prielnic ne umflă pânzele şi pornirăm cu o iuţeală neînchipuită. Şase săptămâni am tot călătorit deasupra norilor, până ce, în cele din urmă, am dat peste o ţară mare, rotundă şi strălucitoare, ca o insulă sclipitoare. Corabia intră într-un port liniştit. Trăgând la mal, ne dădurăm seama că ţara era locuită. Şi văzând sub noi un alt pământ, cu oraşe, copaci, munţi, râuri, lacuri şi altele, am bănuit că acolo, dedesubt, trebuie să fie lumea pe care o părăsisem. În lună, fiindcă insula sclipitoare în care ne găseam era chiar luna, văzurăm nişte fiinţe uriaşe, călărind pe vulturi pleşuvi, care aveau fiecare câte trei capete. Ca să vă puteţi face o idee despre mărimea vulturilor acelora cu trei capete, trebuie să vă spun că distanţa dintre vârful aripilor lor era de şase ori mai mare decât lungimea parâmelor de la pânzele corăbiei noastre; în loc să încalece pe cai, cum facem noi, în lumea noastră, locuitorii lunii zboară pe aceste păsări.

Regele locului se războia tocmai cu soarele. A vrut să mă facă şi pe mine ofiţer, dar n-am primit cinstea la care năzuia maiestatea sa.

În lumea lor, toate sunt înspăimântător de mari. Spre pildă, o muscă obişnuită abia dacă e cu puţin mai mică decât o oaie de pe la noi. Armele cele mai de seamă pe care locuitorii lunii le folosesc în război sunt ridichile. Ele se aruncă aşa cum se aruncă suliţele, iar cel atins de ridiche rămâne mort pe loc. Când nu e timpul ridichilor, locuitorii le înlocuiesc cu cozi de sparanghel. Scuturile sunt făcute din ciuperci.

Am văzut în lună şi câţiva băştinaşi din steaua Sirius, pe care i-a adus la asemenea depărtări spiritul lor comercial. Aceştia au capete de zăvozi. Ochii le sunt aşezaţi de o parte şi alta a vârfului nasului sau mai degrabă la rădăcina nasului. Ei n-au pleoape, din care pricină atunci când se culcă îşi acoperă ochii cu limba, în mod obişnuit, fiecare dintre ei atinge o înălţime de douăzeci de picioare (un picior are aproximativ 0,3 metri). Nici printre locuitorii lunii nu e vreunul mai scund de treizeci şi şase de picioare, iar numele pe care şi-l dau e cu totul ciudat: nu-şi zic oameni, ci fiinţe fierbătoare, fiindcă, asemeni nouă, au obiceiul să-şi gătească fierturile la foc. De altfel, locuitorii lunii pierd foarte puţin timp cu mâncarea. Le e de ajuns doar să-şi deschidă partea stângă a trupului ca să vâre întreaga porţie de mâncare de-a dreptul în stomac. După ce fac asta, se închid la loc şi stau aşa până ce vine iarăşi o zi anumită, tocmai peste o lună. Prin urmare, în decursul unui an întreg ei mănâncă numai de douăsprezece ori. E o rânduială mai bună decât a noastră pentru orice om care nu e nici mâncău şi nici chefliu. Fiinţele fierbătoare, ca şi toate celelalte animale, nu sunt decât de un singur sex.

În lună totul creşte pe copaci. Dar copacii sunt foarte deosebiţi între ei după roadele diferite pe care le dau, după mărime şi după frunziş. Aşa, de pildă, cei pe care cresc fiinţele fierbătoare – oamenii – sunt mult mai frumoşi decât ceilalţi, au crengile mari şi drepte, frunzele de culoarea cărnii şi roadele ca nişte nuci lungi de cel puţin şase picioare, cu coaja foarte tare. Când nucile îşi schimbă culoarea, adică atunci când sunt coapte, locuitorii le culeg cu mare grijă şi le păstrează atâta vreme cât cred că e nevoie. Dacă vrei să învii miezul acestor nuci, le arunci într-un cazan mare, cu apă clocotită, în câteva ceasuri coaja se sparge şi fiinţa cea nouă îşi face apariţia.

Natura hotărăşte îndeletnicirile acestor fiinţe încă înainte ca ele să vină pe lume. De sub coajă poate sa iasă un soldat, de sub alta un filosof, de sub a treia un teozof, de sub a patra un cunoscător al legilor, de sub a cincea un fermier, de sub a şasea un ţăran şi aşa mai departe. De îndată ce prind viaţă, fiecare începe să ducă la îndeplinire ceea ce înainte de asta nu ştiuse decât teoretic. Ca să ghiceşti dinainte, cu precizie, ce se află sub fiecare coajă, e foarte greu. Cu toate astea, pe vremea când eu mă găseam în lună, un teolog lunatic făcea mare zarvă cum că ar fi descoperit taina cojilor. Dar nu se uita nimeni la el şi mai toţi îl socoteau bolnav. Când îmbătrânesc, locuitorii lunii nu mor, ci se destramă în văzduh şi se topesc ca fumul.

De băut n-au nevoie, fiindcă în afară de răsuflare nu au loc în corpul lor procese de eliminare. Cât priveşte mâinile, fiinţele fierbătoare n-au decât un singur deget la fiecare mână şi totuşi îşi fac treburile cu destulă îndemânare, mai bine chiar decât noi, care în afară de degetul mare mai avem încă patru. Locuitorii lunii îşi poartă capul, mai totdeauna, la subsuoara dreaptă. Iar când călătoresc sau pornesc la vreo muncă unde au de făcut cine ştie ce mişcări violente, de obicei nu-şi iau capul cu ei, ci îl lasă acasă, fiindcă îi pot asculta sfaturile de la orice depărtare s-ar găsi. De aceea, când aristocraţii din lună vor să afle ce se mai petrece în mijlocul prostimii, nici n-au nevoie să meargă la faţa locului. N-au decât să rămână frumuşel acasă, mai bine-zis să-şi oprească trupul acasă, şi să trimită numai capul care poate să nu fie recunoscut îndată. Apoi, la dorinţa stăpânului, capul se reîntoarce, aducând ştirea trebuitoare.

În lună, sâmburii strugurilor seamănă leit cu boabele de grindină de pe la noi. Sunt cu totul convins că de câte ori vreo vijelie rupe strugurii de pe viţa din lună, sâmburii cad pe pământ, iar noi spunem atunci că bate grindina. Observaţia asta a mea trebuie că e de multă vreme cunoscută podgorenilor noştri, fiindcă mi s-a dat adeseori să beau un vin ce părea făcut din boabe de grindină şi semăna întru totul la gust cu vinul din lună.

Era cât pe-aci să uit o ciudăţenie nemaipomenită: locuitorii lunii îşi folosesc pântecele aşa cum noi am folosi o raniţă, vârând în el tot ce le face trebuinţă. Iar după aceea, îl pot închide şi deschide, după plac, aşa cum fac şi cu stomacul. Şi asta, fiindcă nu au intestine, ficat, inimă şi alte măruntaie. Şi nici haine.

Ei îşi pot scoate ochii şi-i pot pune la loc, după cum au chef, şi pot vedea tot atât de bine cu ei şi când îi au în cap, şi când îi au în palmă. Dacă, din întâmplare, pierd cumva sau strică vreun ochi, pot împrumuta sau îşi pot cumpăra altul, şi-l folosesc tot atât de bine ca şi pe cel pierdut. De aceea, în lună găseşti pretutindeni negustori de ochi. Iar în privinţa asta, toţi locuitorii îşi au nebuniile lor: ba poartă ochi verzi, ba poartă ochi căprui.

Sunt şi eu de părerea domniilor voastre că toate lucrurile astea par ciudate. Dar îl sfătuiesc pe oricine ar avea o cât de mică îndoială să se ducă el însuşi în lună, ca să se asigure că am rămas atât de credincios adevărului, cum rareori se întâmplă celorlalţi călători.

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger