Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

De la nişte cărţi pe care le-am citit, mi s-a făcut poftă să văd Muntele Etna şi uite aşa am ajuns în Sicilia. În drumul meu spre Etna nu mi s-a întâmplat nimic mai de seamă.

Aşadar, într-o dimineaţă pornii dintr-o cabană de la poalele muntelui, deplin hotărât să caut şi să cercetez alcătuirea lăuntrică a acestei căldări de foc, chiar dacă ar trebui să-mi dau viaţa pentru asta.

După un drum anevoios, care a ţinut vreme de trei ceasuri, am ajuns în vârful muntelui. L-am găsit în plină fierbere; de trei săptămâni tot clocotea neîncetat. S-au scris atâtea despre înfăţişarea Etnei în asemenea împrejurări, încât chiar dacă s-ar mai putea face vreo descriere, socot că ar fi cu totul de prisos. (…)

Am făcut de trei ori ocolul craterului – pe care rogu-vă să vi-l închipuiţi ca pe o pâlnie uriaşă – şi dându-mi seama că nu sunt cu nimic mai lămurit decât înainte, m-am hotărât în cele din urmă să mă azvârl în el. Dar nici n-apucase bine s-o fac, când mă simţii ca într-o baie turcească îndrăcit de fierbinte, iar bietul meu trup a fost ars şi lovit în părţile mai nobile, ca şi în cele mai puţin nobile, de cărbunii aprinşi, care săreau neîncetat în sus.

Oricât ar fi fost însă de mare puterea care arunca în afară cărbunii, greutatea trupului meu în cădere era mult mai mare, aşa că în scurtă vreme ajunsei cu bine la fund. Dar acolo, primul lucru de care luai cunoştinţă a fost o răbufneală înspăimântătoare, o larmă şi nişte zbierete şi ocări ce se iscaseră chiar lângă mine. Deschisei ochii, şi ce să vezi? Mă găsii dinaintea lui Vulcan şi a ciclopilor săi. Domnii aceştia, pe care mintea mea luminată îi aruncase de mult în împărăţia Minciunilor, se certau de trei săptămâni. Nu se înţelegeau care-i mai mare şi care trebuie să se supună, şi cearta lor adusese pacostea în lumea de sus. La ivirea mea însă se făcu deodată pace şi bună înţelegere printre ei.

Vulcan porni şchiopătând spre un dulap, de unde luă plasture şi alifii. Apoi mi le puse chiar cu mâna lui, vindecându-mi în câteva clipe rănile. După aceea îmi dete ca întăritoare o sticlă de nectar, cât şi alte băuturi alese de care au parte numai zeii şi zeiţele. Când văzu că mi-am mai venit puţin în fire, el mă înfăţişă soţiei sale, Venus, poruncindu-i să-mi ofere tot confortul cerut de starea în care mă aflam. Măreţia încăperii în care mă dusese, precum şi dumnezeiescul farmec al zeiţei întrec orice putinţă de a fi arătate prin vorbe.

Vulcan îmi făcu o descriere amănunţită a Muntelui Etna. El îmi spuse că muntele acesta n-ar fi altceva decât un maldăr de cenuşă zvârlită din colivia lui; îmi mai spuse că nu o dată a fost silit să-şi pedepsească lucrătorii; că, în asemenea împrejurări, el aruncă în ei cu cărbuni aprinşi, dar că ciclopii se apără adeseori cu mare îndemânare, zvârlind cărbunii în lume, ca să scape.

— Certurile noastre ţin uneori chiar timp de mai multe luni, continuă el. Fenomenele la care dau ele naştere pe pământ, voi, muritorii – după cum aud – le numiţi erupţii. Şi Vezuviul este unul din atelierele mele. Mă leagă de el un drum pe sub mare, lung de cel puţin trei sute cinzeci de mile. Şi acolo, aceleaşi neînţelegeri dau loc la aceleaşi erupţii.

Mult mi-au plăcut cele învăţate de la zeu, dar şi mai mult mi-a plăcut să mă găsesc împreună cu soţia sa. Şi poate că n-aş fi părăsit niciodată palatele lor subpământene, dacă nişte intriganţi zeloşi nu i-ar fi şoptit la ureche lui Vulcan anumite lucruri, aprinzând în inima lui bună cumplitul foc al geloziei. De aceea, fără să-mi dea nimic a înţelege, mă luă într-o bună dimineaţă, mă duse într-o încăpere pe care n-o mai văzusem până atunci şi aplecându- mă peste un puţ tare adânc, după câte mi s-a părut, îmi zise:

— Muritor nerecunoscător, întoarce-te în lumea din care ai venit!

Şi cu aceste cuvinte, fără a-mi da putinţa să mă apăr, îmi făcu vânt în adâncime.

Şi m-am dus, şi m-am tot dus, cu iuţeală tot mai mare până ce înfricoşarea sufletului îmi răpi în cele din urmă cunoştinţa. Mă trezii însă deodată din leşinul meu, căzând într-o mare luminată de razele soarelui. Să înot bine şi să fac tot felul de giumbuşlucuri în apă ştiam încă din tinereţe. Aşa că mă simţii ca la mine acasă. Faţă de primejdia înspăimântătoare din care tocmai scăpasem, mi se părea acum că mă găsesc într-un adevărat rai.

Îmi rotii privirile în toate părţile, dar din nenorocire nu văzui decât apă şi iar apă. Şi clima de aici era neplăcută, deosebindu-se cu totul de aceea din covălia meşterului Vulcan, în sfârşit, la o oarecare depărtare zării ceva ce părea a fi o stâncă uriaşă, care înainta spre mine. Curând îmi dădui seama că am înainte un gheţar plutitor. După cercetări îndelungi găsii, în sfârşit, un loc pe care să pun piciorul şi mai apoi putui să mă caţăr până în vârf. Dar spre marea mea deznădejde, nici de aici nu mi-a fost cu putinţă să descopăr vreun ţărm, în cele din urmă, însă, cu puţin înainte de a se însera, se ivi un vas care venea spre mine.

Când vasul se apropie îndeajuns, începui să strig. Mi se răspunse în limba olandeză. Atunci sării în mare, înotai până la vas şi fui luat pe bord. Întrebând în ce loc ne găseam, mi s-a răspuns: în Mările Sudului. Descoperirea aceasta îmi lumină deodată întreaga taină – aşadar, nu mai putea fi nici urmă de îndoială că mă prăbuşisem din Muntele Etna tocmai în Mările Sudului, trecând prin miezul Pământului. Un asemenea drum, orice s-ar spune, e cu mult mai scurt decât un ocol în jurul lumii. Nimeni înaintea mea nu l-a întreprins, iar dacă ar fi să-l mai străbat o dată, atunci fără îndoială că m-aş pregăti să fac observaţii mai detaliate.

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger; ilustrator gravuri: Paul Gustave Doré