Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

Mă aflam, odată, într-un vas olandez, exact pe drumul străbătut odinioară de căpitanul Cook; iar a doua zi dimineaţa am sosit la Botany-Bay.

Am stat acolo trei zile. În a patra, curând după ce am plecat, s-a stârnit o furtună înspăimântătoare, care ne-a sfâşiat în câteva ore toate pânzele şi ne-a sfărâmat bompresul. Vijelia ne-a dărâmat şi catargul cel mare al perochetului care, căzând peste cutia busolei, a prefăcut-o în ţăndări – şi cutie şi busolă. Oricine a călătorit pe mare îşi dă seama ce urmări nefericite poate avea o asemenea pierdere. Nu mai ştiam încotro s-o luăm. În cele din urmă, furtuna s-a potolit şi s-a pornit un vânt bun şi prielnic. Am navigat trei luni, bătând un drum grozav de lung, când am văzut deodată că în preajma noastră se petrece o schimbare uluitoare. Am început să ne simţim uşori şi veseli, iar nările ni s-au umplut cu cele mai plăcute miresme. Până şi marea îşi schimbase culoarea: nu mai era verde, ci albă. La puţină vreme după această schimbare minunată se zări şi uscatul. Nu prea departe, în faţa noastră, se ivi un port spre care ne îndreptam fără să mai zăbovim. Locul era larg şi adânc, cum nu se poate mai potrivit pentru aruncat ancora. Dar în loc de apă era plin cu lapte deosebit de gustos. După ce am tras la mal, ne-am dat seama că insula nu era de fapt decât o bucată uriaşă de brânză. Şi poate nici n-am fi observat asta, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul neobişnuit.

Pe vasul nostru se afla un marinar căruia, din născare, îi era nesuferită brânza. De cum am pus piciorul pe ţărm, el a căzut leşinat. Când s-a trezit, ne-a rugat să-i luăm brânza de sub picioare. Şi într-adevăr, cercetând, văzurăm că avea întru totul dreptate, întreaga insulă, după cum am mai spus, nu era decât o bucată uriaşă de brânză. Din ea se hrăneau de altfel şi localnicii. Ceea ce mâncau ziua, creştea noaptea la loc.

Am văzut şi multă viţă de vie cu ciorchini mari şi frumoşi, din care însă, când îi storceai, ţâşnea lapte curat. Localnicii erau frumoşi şi drepţi ca nişte brazi. Cea mai mare parte dintre ei atingeau înălţimea de nouă picioare (un picior are aproximativ 0,3 metri). Fiecare avea trei picioare şi un braţ. Vârstnicii purtau un corn în frunte, pe care se pricepeau să-l folosească cu multă dibăcie. Le plăcea să se ia la întrecere pe suprafaţa laptelui şi se plimbau deasupra lui fără să se cufunde, aşa cum ne-am plimba noi într-o livadă.

Pe insulă sau, mai bine-zis, pe brânza aceasta, creştea de asemenea din belşug grâu cu spicele cât mânătărcile, în care se găseau pâini coapte de-a gata şi bune de mâncat. Umblând în cercetare pe întinsul brânzei, am dat peste şapte râuri cu lapte şi două cu vin.

După o călătorie de şaisprezece zile, am ajuns la ţărmul opus celui pe care debarcasem. Acolo am găsit un ţinut întreg din brânza înverzită, care place atât de mult unora. Numai că în loc să fi făcut viermi, după cum se întâmplă de obicei, pe brânza aceasta creşteau pomi fructiferi dintre cei mai aleşi: piersici, caişi şi mii de soiuri pe care nu le cunoşteam măcar. Pomii erau uluitor de mari şi între crengile lor se aflau o mulţime de cuiburi.

Aşa, de pildă, printre altele, ne-a atras luarea-aminte cuibul unui pescăruş, de cinci ori mai mare decât acoperişul bisericii Sfântului Paul de la Londra. Cuibul, împletit cu multă măiestrie de nişte buşteni uriaşi, avea înăuntru cel puţin – staţi un pic, fiindcă vreau să fiu cât se poate de precis – da, avea cel puţin cinci sute de ouă, fiecare ou fiind cam de mărimea unui butoiaş. Nu numai că puteam vedea puii din găoace, dar îi şi auzeam cum fluieră.

Când, după multă trudă, am izbutit să spargem un asemenea ou, a ieşit din el un pui golaş care, fără să mint, era mai mare decât douăzeci de vulturi pleşuvi ajunşi la maturitate şi puşi laolaltă. Dar de îndată ce i-am dat drumul puişorului, iată că s-a şi coborât asupra noastră pescăruşul cel bătrân, l-a înşfăcat în gheare pe căpitan, l-a înălţat cam o milă, l-a bătut straşnic cu aripile şi apoi i-a dat drumul în mare.

Dar, după cum se ştie, olandezii înoată ca şobolanii, aşa că după câtva vreme căpitanul ne-a ajuns din urmă şi ne-am întors cu toţii la vas.

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger