Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

(…) Uite aşa am fost nevoit să călătoresc cu poştalionul. Şi ajungând pe un drum care între două şiruri de mărăcini înalţi, îi adusei aminte surugiului că s-ar cuveni să sune din cornul său, ca nu cumva pe drumul ăsta îngust să ne pomenim faţă în faţă cu vreo altă căruţă. Omul luă cornul şi suflă din răsputeri, dar toată truda lui se dovedi zadarnică. Nu se auzi nici un sunet, ceea ce era nu numai de neînţeles, dar şi primejdios, fiindcă după puţin timp ne-a tăiat drumul o trăsură, care venea din partea opusă şi din pricina căreia trecerea devenise cu neputinţă.

Iată-mă atunci, sărind din poştalion, şi deshămând caii. Luai apoi în cârcă trăsura cu cele patru roţi ale ei şi cu toate bagajele şi sării cu ea pe deasupra mărăcinilor, cam la vreo nouă picioare, tocmai pe câmpul de alături. Vă închipuiţi că o asemenea faptă nu era chiar un fleac, având în vedere greutatea trăsurii. Mai făcui o săritură şi ajunsei din nou pe drum, dincolo de trăsura străină.

Apoi alergai înapoi, la cai, şi luându-i la subsuoară, unul îndreaptă şi celălalt în stânga, îi dusei, după cum am arătat mai înainte, făcând cele două sărituri, până la locul cuvenit. Pusei apoi să-i înhame la poştalion şi sfârşii drumul cu bine, trăgând la un han.

Ar mai fi trebuit să adaug că unul dintre cai, un mânzoc ce nu împlinise încă patru ani, dar era tare nărăvaş, a încercat să-şi facă de cap. La a doua săritură pe care o făceam pe deasupra mărăcinilor, mânzocul porni să sforăie şi să zvârle din picioare, de era p-aci să-mi aducă mari neajunsuri. Dar l-am împiedicat pe dată, vârându-i amândouă picioarele de dindărăt în buzunarele hainei. La han ne mai venirăm puţin în fire după întâmplarea asta. Surugiul îşi atârnă cornul într-un cui, lângă vatră, iar eu mă aşezai în faţa lui.

Când, ce credeţi, domnilor, că ni s-a întâmplat? Se auzi deodată: Tu-tu! Tu-tu! Am holbat ochii de uimire, dar am găsit şi pricina pentru care surugiul nu putuse să sune pe drum. Sunetele îngheţaseră în corn, şi acum, spre marea cinste a surugiului, pe măsură ce se dezgheţau, răsunau limpezi şi frumoase. Şi, aşa, minunatul corn ne-a desfătat vreme îndelungată cu cele mai straşnice melodii, fără ca măcar să fie pus la gură.

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger