Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

(…) Acum, domnii mei, fiindcă tot mai avem timp să mai bem o sticlă, vă voi povesti şi o altă întâmplare, foarte ciudată, petrecută cu câteva luni înainte de ultima mea întoarcere în Europa.

Sultanul, căruia îi fusesem prezentat de către ambasadorii Imperiului Romanic şi ai Imperiului Rus, cât şi de ambasadorul Franţei, m-a folosit, trimiţându-mă la Cairo într-o misiune de mare importanţă şi de aşa natură încât va trebui să rămână în vecii vecilor o taină.

Aşadar, am pornit pe uscat, cu mare pompă şi alai. Pe drum însă, mi s-a ivit prilejul să-mi înmulţesc numărul slujitorilor cu vreo câţiva, dintre cei mai folositori. De-abia mă îndepărtasem cu câteva mile de Constantinopol, când văzui un om mărunt şi pirpiriu alergând în goana cea mai mare peste câmpii. Omul avea, legate de fiecare picior, greutăţi de plumb cam de câte cincizeci de livre fiecare.

Uimit de priveliştea aceasta, îl întrebai:

— Prietene, încotro alergi atât de repede? Şi de ce te împovărezi la fugă cu asemenea greutăţi?

— Acum o jumătate de oră – îmi răspunse e! – am plecat de la Viena, unde am fost în slujba unui mare boier, pe care l-am părăsit chiar astăzi. Am de gând să mă duc până la Constantinopol, pentru a-mi căuta un stăpân. Mi-am pus greutăţile la picioare, ca să-mi mai potolesc puţin viteza, de care acum nu am nevoie, căci moderata durant, cum zicea odinioară profesorul meu.

Mărturisesc că-mi plăcu acest Asahel. Aşa că îl întrebai dacă n-ar fi dispus să intre în serviciul meu, iar el îmi răspunse că n-are nimic împotrivă. Apoi am plecat mai departe, străbătând sumedenie de ţări şi oraşe.

Şi iată că nu departe de drumul nostru, pe o pajişte frumoasă, dădurăm peste un alt om, care stătea neclintit, părând că doarme. De dormit, însă, nu dormea, că îşi ţinea plecată urechea la pământ, ascultând cu atâta luare-aminte de parcă ar fi dorit să-i audă pe locuitorii iadului celui din afund.

— Ce asculţi acolo, prietene?

— Ascult aşa, ca să-mi treacă vremea, cum creşte iarba.

— Şi poţi s-o auzi?

— O, păi asta e o nimica toată!

— Dacă-i aşa, te iau în serviciul meu, prietene. Te pomeneşti că vreodată vom avea ceva de ascultat.

Iar omul meu se ridică şi mă urmă.

Şi iarăşi, nu departe de locul acela, pe o movilă, se afla un vânător, cu puşca la ochi, care trăgea în văzduhul albastru.

— Noroc, noroc, prietene vânător! Dar în ce tragi? Nu văd nimic decât văzduh deşert şi albastru.

— O, nu fac decât să-mi încerc puşca asta nouă făcută la Kuchenreuter. Tocmai colo, pe vârful catedralei din Strassbourg, era mai adineauri o vrabie pe care am împuşcat-o.

Cine-mi cunoaşte patima pentru isprăvite ţintaşilor şi ale vânătorilor, va pricepe lesne de ce nu i-am mai dat drumul minunatului ochitor. Şi se înţelege de la sine că n-am cruţat nimic pentru a-1 lua în serviciu! meu.

Străbătând mai departe mai multe ţări şi oraşe, am ajuns în cele din urmă şi pe lângă munţii Libanului. Aici, la marginea unei uriaşe păduri de cedri, am întâlnit un om bondoc şi grosolan care, trăgea de un odgon aruncat pe după întreaga pădure.

— Ce tragi, prietene? îl întrebai eu.

— Trebuie să iau lemne de construcţie, Şi cum mi-am uitat securea acasă, acum caut să mă descurc cum pot. Şi, spunând asta, omul trase şi doborî în faţa mea, ca şi cum ar fi fost un braţ de păpuriş, întreaga pădure care se întindea cam pe o milă pătrată. Ce-am făcut e lesne de bănuit. Nu l-aş fi scăpat pe omul ăsta din mâini, chiar dacă aş fi fost silit să dau toată leafa mea de ambasador.

Şi cum mergeam noi tot înainte, când am ajuns, în sfârşit, şi pe pământul egiptean, s-a stârnit o vijelie atât de mare, încât m-am temut să nu fiu smuls cu trăsură, cu cai, cu alai cu tot, şi aruncat în văzduh. La stânga drumului nostru se vedeau înşiruite şapte mori de vânt, ale căror aripi se învârteau atât de iute în jurul fuselor lor, încât nici vârtelniţa celor mai iuţi torcătoare nu le-ar fi întrecut. Nu departe de acolo, pe dreapta drumului, sta un om dolofan cam ca Sir John Falstaff, şi îşi astupa nara dreaptă cu degetul arătător. Când a văzut însă ce greutăţi întâmpinăm noi şi cât de amarnic ţopăim din pricina vijeliei, dolofanul a făcut o jumătate de întorsătură spre stânga, a luat poziţia de drepţi şi, înclinându-se ca un muşchetar în faţa colonelului său, m-a salutat scoţându-şi pălăria.În clipa aceea, n-am mai simţit nici o adiere de vânt, iar cele şapte mori încremeniră deodată. Mirat de această întâmplare ce mi se părea cu totul nefirească, strigai către blestemăţia aceea de om:

— Ia ascultă, ce însemnează asta? Ai pe dracul în tine sau eşti chiar dracu’ însuşi?

— Să-mi fie cu iertăciune, excelenţa voastră, am făcut şi eu un pic de vânt pentru stăpânul meu, morarul, îmi răspunse omul. Dar pentru ca să nu spulber cu totul cele şapte mori, am fost nevoit să-mi astup o nară.

„Grozav mai e! gândii eu în sinea mea. Afurisitul ăsta îmi va putea fi de folos cândva, când mă voi întoarce acasă şi mi se va tăia răsuflarea tot povestind minunile care mi s-au întâmplat în călătoriile de pe uscat şi de pe apă”. Curând după aceea am făcut târgul şi vajnicul făuritor de vânt şi-a părăsit morile şi a pornit cu noi la drum.

Ajunserăm în sfârşit la Cairo. Şi după ce mi-am dus sarcinile la îndeplinire, am chibzuit să mă descotorosesc de tot alaiul meu nefolositor, să nu opresc decât pe noile mele ajutoare care îmi puteau fi de folos, şi să întreprind călătoria mea de reîntoarcere, ca simplu particular.

* Dicton latin. Sensul este: cei cumpătaţi o duc mai mult (N.T.).

Preluare după „Uimitoarele aventuri ale baronului Münchhausen”, Gottfried August Bürger