Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

Deşi Coiotul este considerat foarte inteligent în anumite privinţe, el are o mare problemă. E destul de credul – crede orice îi spune cineva. Cel mai mare duşman al Coiotului este Vulpea. Deşi Vulpea l-a păcălit de un milion de ori, Coiotul pur şi simplu nu se poate abţine. Iar şi iar, e păcălit de minciunile Vulpii.

Într-o zi, Coiotul mergea prin deşert. În depărtare a văzut o formaţiune stâncoasă uriaşă. Când a ajuns în cele din urmă la stânca uriaşă, a fost uimit de mărimea ei. Avea cel puţin treizeci de metri înălţime.

Mergând de-a lungul bazei stâncii, a spionat-o pe vulpe trăgând un pui de somn.

—Ce prânz gustos va fi ea, s-a gândit Coiotul. Acum am ocazia să pun capăt şiretlicurilor ei pentru totdeauna!

Dar Vulpea era întotdeauna în alertă. Nu dormea niciodată cu ambii ochi închişi. În momentul în care l-a văzut pe Coiot nu avea însă cum să-i scape. Vulpea trebuia să se gândească repede la ceva. Mai repede decât ai spune „tamale* fierbinte! ”  ei i-a venit o idee. Într-o clipă, a sărit în picioare şi a început să împingă stânca. A strigat:

—Ajutor! Stânca stă să cadă! Ajutor!

Coiotul s-a repezit către Vulpe.

—Vino repede, Coiotule! Stânca stă să cadă! Grăbeşte-te! Ne va strivi!

Coiotul s-a uitat în sus şi a zărit norii mişcându-se şi stânca uriaşă profilându-se deasupra lui. L-a luat puţin ameţeala şi s-a convins că stânca era pe cale să cadă. A sărit repede pe poziţii lângă Vulpe şi a început să împingă cât de tare putea.

—Slavă Domnului că a trecut pe aici, Coiotule, a spus Vulpea, prefăcându-se cu răsuflarea tăiată. Fără nici un avertisment, stânca asta a început brusc să se răstoarne. Bine că am observat sau acum am fi fost amândoi morţi.

Coiotul şi Vulpea stăteau unul lângă altul, gâfâind şi pufnind şi împingând stânca cu toate puterile. După câteva minute, Vulpea a spus:

—Dacă nu cerem ajutor, o să rămânem aici pentru totdeauna. Împinge cât de tare poţi, Coiotule, în timp ce eu o să alerg să iau ceva cu care să proptim stânca.

—D-dar nu pot s-o ţin de unul singur!  a strigat Coiotul.

—Sigur că poţi, a răspuns Vulpea. Eşti mult mai puternic ca mine. Şi de altfel, în câteva minute sunt înapoi.

—În regulă, a acceptat în cele din urmă Coiotul. Dar grăbeşte-te!

În vreme o lua la fugă, Vulpea a strigat:

—Împinge mai tare, Coiotule! Acum împingi pentru amândoi!

În timp ce împingea stânca, coiotul a mormăit şi a oftat. Minutele treceau. Orele treceau. Părea că au trecut zile, dar nici urmă de Vulpe. Coiotul a împins şi a împins până n-a mai putut. În cele din urmă, a leşinat şi a căzut la pământ.

Când şi-a revenit, zăcea întins pe spate, holbându-se la stâncă. Deodată şi-a dat seama de adevăr. Stânca nu fusese pe cale să cadă. Era doar o altă minciună de-a Vulpii. Încă o dată, Vulpea îl făcuse de râs pe Coiot.

*Un fel de mâncare mexicană de carne condimentată împachetată în aluat de făină de porumb și fiartă în aburi sau coaptă în coji de porumb.

O poveste mexicană, adaptată după povestitorii Martha Hamilton şi Mitch Weiss