Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPrint this pageEmail this to someone

A fost odată ca niciodată un oraș numit Helm, care se găsea în Polonia. Era un loc neobișnuit. Locuitorilor acestui oraș le plăcea mult să-și spargă capul discutând tot felul de probleme imaginare. Când problema li se părea complicată, își luau o pauză de gândire în care se scărpinau în cap și se trăgeau de barbă.
Cu timpul, și-au dat seama că aveau nevoie de un loc în care să se întâlnească și să gândească împreună toate acele gânduri serioase. Așa că au hotărât să construiască o baie publică. Dar cum nu aveau destui bani pentru asta, au trimis doi oameni, Mottel și Feivel să strângă fonduri prin satele vecine. Cei doi au strâns banii și apoi au început bineînțeles să-și imagineze tot felul de probleme care i-ar putea pândi pe drumul de întoarcere.
—Sunt sigur că o să ne atace hoții, a spus Feivel.
—Adevăr grăiești, a răspuns Mottel. O să ne fure sacul și o să ne taie și gâturile. Cum să facem să ne păzim de ei?
—Am o idee grozavă, a răspuns Feivel. O să cumpărăm de toți banii niște mărfuri inutile și stupide pe care nimeni n-o să dorească să le fure. În felul ăsta putem ajunge în siguranță cu mărfurile acasă și investiția noastră e protejată.
—O idee excelentă! a fost de acord Mottel.
S-au dus la piață și s-au uitat care mărfuri aveau căutare și care nu. Toată lumea se înghesuia să cumpere carne, pâine, lumânări, lapte, brânză, cărți sau bijuterii. Dar la taraba unde se vindeau pene nu era nimeni. Era vară și nimeni nu avea nevoie să-și umple pernele, plăpumile sau hainele de puf cu pene.
—Perfect! a strigat Feivel. Nimeni nu vrea pene. O să cumpărăm noi pene de toți banii. și, fiindcă ele sunt așa ușoare, drumul spre casă va fi plăcut ca o plimbare.
Așa că au cumpărat douăzeci de saci, spre uluirea băbuței care le vindea. Nu mai vânduse nici o pană de patru luni, de când venise primăvara.
Apoi însă Feivel și Mottel și-au dat seama că sacii sunt prea grei să-i care și nici nu au destule mâini pentru douăzeci de saci. Așa că s-au așezat lângă taraba de pene și au început să-și spargă capul cum să-i ducă până acasă. Din când în când, se scărpinau în cap și se trăgeau de barbă.
În cele din urmă, Feivel a spus:
—Știu cum să facem! Gândește-te la păsări, cum pleacă ele toamna în țările calde și cum știu să se întoarcă primăvara exact în același loc de unde au plecat. Pun pariu că penele le ajută să-și găsească drumul spre casă. Dacă am arunca și noi penele în aer, ele ar ști singure să zboare până în orașul nostru.
— Feivel, ești nemaipomenit de inteligent! s-a entuziasmat Mottel.
Au desfăcut gurile sacilor și penele și-au luat zborul. Au fost purtate de vânt până au dispărut în zare.
Fericiți, Feivel şi Mottel s-au întors în Helm. Dar acasă, nici urmă de pene. Bătrânii satului i-au liniștit:
—Nu vă îngrijorați. Voi ați procedat foarte bine. Însă penele din piață sunt niște pene străine, care nu consideră că Helm este casa lor. Trebuie să trimitem noi penele noastre să se întâlnească cu ele și să le convingă să-și facă casa aici la noi.
Așa că toți locuitorii orașului și-au desfăcut toate pernele, plăpumile și hainele de puf și au dat drumul penelor să se înalțe în aer. Cerul a fost acoperit ca de furtună de zăpadă. Apoi, vântul a împrăștiat toate penele în zare. Ele nu s-au întors niciodată în Helm cu suratele lor. Cu timpul, și oamenii din Helm au plecat din oraș și s-au răspândit în toate colțurile lumii. Îi poți recunoaște ușor. Când vezi pe cineva care se uită cu nostalgie în sus pe cer, poți să fii sigur că e un locuitor din Helm care încă așteaptă ca penele să se întoarcă acasă.
Poveste evreiască din Europa de Est, adaptată după povestitoarea Adele Moss